Acces dizabilități

Am votat într-un liceu bucureștean. La intrare, o rampă — bifată regulamentar, probabil suficientă pentru raportările administrative. După ea, trei trepte până la secția de vot. Acolo s-a încheiat accesibilizarea. Practic, o rampă care duce nicăieri.

Trei polițiști m-au ridicat pe brațe. Le mulțumesc. Au făcut ce trebuia să facă instituțiile statului, nu oamenii din teren. Dar nu despre mine e vorba aici.

E vorba despre faptul că acel liceu e și o instituție de învățământ. Mă gândesc la un adolescent cu dizabilitate locomotorie care ar vrea să studieze acolo. Ce înțelege el din arhitectura acelui loc? Că are drepturi? Sau că trebuie să aștepte zilnic o soluție improvizată?

Și nu, urna mobilă nu este o soluție. Nu pentru cineva care participă activ la viața socială, care are program, care muncește, care învață, care nu stă acasă așteptând o echipă să vină „când poate” pentru un proces care, în mod normal, durează două minute. Urna mobilă e o soluție de avarie, nu un drept exercitat în condiții de normalitate.

Problema nu e lipsa rampelor. Problema e mentalitatea care le montează doar ca să dea bine în poze. O infrastructură construită pe ideea că unii cetățeni trebuie „ajutați” să existe, dar nu integrați. O administrație care mimează incluziunea, dar funcționează pe excludere tăcută.

Așadar, pentru cine am votat? Pentru cineva care face accesibilizarea pe jumătate? Pentru un sistem care nu are nicio problemă să le spună celor ca mine că accesul nostru e opțional?